Rurac Dan
Amintiri în palme
***
Dragostea nu e o ceaţă care dispare odată cu apariţia primei raze ale astrului ceresc…
E mai mult decât putem vedea și mai puţin decât ne putem închipui.
Nu e ceva divin și nici ceva demonic.
E o mare parte a omului.
Și cât încă mai există universul uman atât și poate zări lumina vieţii acest sentiment ultrasonic.
El nu trăiește în azi, ieri sau poate mâine ci se tăinuie în prosoapele calde ale sufletului tău.
El nu îţi împune hotare, nu-ţi spune ce și cum trebuie să alimentezi.
N-are nicio funcție fizică.
Amorul doar te roagă să-l păstrezi aidoma unei taine sacre și să n-o împarţi cu acei care niciodată nu și-au ars aripile în flacăra urbanizării spirituale adevărate.
Iubirea este unicul copil care te previne :" Am să vin fără știre…" Ea este un fizionomist valoros.
Numai ea te poate însufla în cerul senin și în acelaș timp, are o forţă neînsecată de-a te arunca în prăpastiile beznei…
Alegerea e după tine....
***
Eu mă uitam cum viaţa ta trecea
Şi timpul îşi lăsa pe faţă riduri.
Amurgul cum incet venea
La căpătâi
cu rânduri-rânduri
De galbenă
lumină
Dulce…
Ce te va duce
Cândva la culme
Spre
terasamentul
Incurabilor.
***
Cu glasul apăsat, cu coardele vocale
Am adunat mii ţipete în casă
S-auzi, iubito, cum inima sfioasă
Împetuos se zbate când mă doare…
* * *
Eu m-am trezit în plina goliciune a cuvintelor
Pe care tu mi-ai spus…
Clepsidra storcea veşmântul zilelor
Ce am trecut..
* * *
Tu m-ai rugat să tac,
Dar eu nu pot,
Deoarece tăcerea este disperare..
***
E ora trei…şi mă gândesc că ar fi bine să dorm
Dar mie deloc nu mi-e somn
Dorinţa de a pleca în tărâmul lui Morfeu
Călăuzeşte ca un spirit de om
Inima mea insomnioasă…
* * *
Când vântul plânge
Bătând cu un toiag
În stecla ferestrei colorate
Eu mă trezesc, plutind în rece lac
Al zilelor uitate…
* * *
Ecoul nopţii evoca
Durerea inimii tăcute
Stam singur lângă geam
Și mă uitam
Cum trece vremea iute…
***
Tot ce-i mai cald, mai strălucitor....
În urnă.
Capilarii se rupteau ca mătasa…
Eu atunci foarte mult îmi doream ca tu să mori
Și ca nimeni să nu vină la înmormântarea ta.
Toamna incendiilor sub picioare și mocrilă..
Mult noroi în ceafă și gânduri ..
Mâinile reci și o mulțime de cafea la dig.
Am plâns mult timp la telefon pentru tine…
Și-mi pare rău că aceste lacrimi au fost dedicate ţie…
Auzi?…
Povestește altora despre fabulele de prietenie.
Mi-am dat seama:
Nu mă cunoști deloc.
În umăr o pălitură.
Odată…
Strângere de mână
Odată..
…Trezește-te!..
Deja trebuie să schimbi ceva.
Într-adevăr!
În scris.
Și verbal.
Povestește la
mii de pereţii
cât de rău te simți.
Ei vor crede.
Ei te simpatizează.
Numai pe mine deja
Prea mult m-a durut..
Și este prea târziu
Și-mi e prea dureros
pentru a mai spune ceva ţie…
Știi....
Nu…
Nici într-o măsură nu conştientizezi
Cum
Capilarele dinăuntru erau sfâșiate ca mătasa..
Tot Ce-i mai cald, mai strălucitor…
Am aruncat
În urnă....
Nimeni nu a venit la înmormântarea ta.
Pentru că ai murit.
Pur și simplu
înăuntrul meu.
Tu
Ai
Murit…
* * *
Universul îmi dăruie nopţi fără somn,
Speranţi fără aripi, poezii fără text,
Prea multe dureri pentru cap,
Cuvânt sec,
O clipă minusculă pentru să dorm.
Universul mă face pustiu la cuvinte
Din zori până-n seară mă clatină-n gând
Morsoc goliciunea cu aspra mea minte
Catânduşi norocul cel blând..
De-aş fi putut…
De-aş fi putut uita eu viaţa mea trecută
De-aş fi trăi-o ca un copac
N-aş fi afectat de-o maladie acută
M-aş impodobi cu întuneric întregul veac..
Aveam o stea strălucitoare' n suflet
ce veşnica lumină-mi emăna..
***
Din depărtări cu haos nevăzut
Din inchisori cu frig iernatic
Treceai cu faţa îngerului căzut
Mergeai cu pasul antipatic.
Stricai sistemele pasive
Urcai în capul tulburat
Ştergeai cuvinte agresive
Şi emănai îmbat…
***
Uită....!
Uită pe-acei
De cine-ai fost uitat
Lasă-i pe-acei
De cine-ai fost lăsat.
Închide-te de-acei
Cine de tine s-a închis
"Omoară-i" pe-acei
De cine-ai fost ucis.
Fii solitar
Ca praful de pe cărţi
Nu sta pe loc
Răsfrânge-te în părţi!
Fii toxic
ca iadul invidioşilor
Şi bun…
Ca inima moşilor…
Iubeşte aşa
Cum nimeni n-a iubit
Gândeşte aşa…
Cum nimeni n-a gândit
Fii om…
Şi-atât…
Greutăţile sunt un proces verbal…
În spaţiul al tău rural…
Fii singur....
***
Copilăria deveniseră o podoabă greu negociabilă.
Sufletul este aspiraţia vizualităţii remarcabile.
Tu – devii o nălucire fără de preţ
Omul – e o simplă călătorie atomilor dispreți…
* * *
Topeşte-mi gheaţa inimii, iubito
Păzeşte-mi sufletul înflăcărat..
Iartă-mi răceala spiritului, iubito
Fii, ca Soarele…cald şi curat..
* * *
Aştept să vii în noaptea fără somn
La căpătâi…
Să-mi spui cât de mult ţi-a fost dor
De mâinele şi ochii
Obosiţi…
***
Vei fi uitat…
Vei fi uitat ca şi acele zile
Când greutatea din ochi
Îţi alunga
Fantomul sclav de fericire
Şi cenuşie nălucire-ţi adăuga
Pe faţa spectrală…
Vei fi cândva atât de singuratic
Că nimeni nu-ţi va auzi chemarea
Nici cărţile poetului antic
Nici oceanul cu adâncimea lui cea mare…
Tu vei iubi
Dar nu vei fi iubit
De cei
Pe care cel mai mult iubesţi…
* * *
Toamna caută iar chipul său în sumbre priviri
Amestecând cu buzele de sânge plumbi năluciri
Ce sclipeau ca scânteele apusului fulgerător
Prin prisma întunericului copleşitor.
***