Rurac Dan
Amintiri în palme
morţi dar incă-n viaţă..
Invaţă să nu-ţi păstrezi sufletul in gheaţă
Ieşi in faţă
Căci la sfârşit e doar un cimitir şi multă ceaţă…
***
Mi-a ajuns să te privesc, ca să simt cât imi eşti de dragă…
***
Un vânt iernatic… Umed şi rece
Bătea c-o jalnicie de copil
Din satul ameţit de ceaţa
Fulgilor rătăcitori....
Din văzduhul cenuşiu
Picură atâta singurătate
Că pare sufletul împovărat.
Şi plămădit de pustietate.
Pe aripile îndelungate
Aducea zvonuri
De gemete înăbuşite
Zilelor condamnate…
Te opreşti…
Lumea pare
O stinsă lumânare
De-o plumbă culoare…
***
O lumină firavă
De primăvară
În cerul de ţeavă
C-o formă gravă
Sau transparentă
În sens – inocentă
Se topea lent
În amurg violet
Şi asfinţitul plângea
Pe umărul norului
Ce fumega
Ş-apoi atingea
Văzduhul limpeziu
....atât de viu…
Ce-mi spune să fiu
O rudă, ori fiu
Soarelui griu
Lanului de grâu
Dar eu sunt un om
Adus în acest vis
În trupul de pom
Şi-am fost ucis
De apostoli în casă
Lângă fereastră
Unde valuri de noapte
Spumegaseră-n şoapte
Că neantul e-un fluviu
Ce se scrijela-n piatra
Steclelor colorate.
***
Sunt un nimic fără de tine
Sunt aceea ce ţi-am spus..
Sunt un nimic fără de tine
Adesea îmi ridic ochii sus
Spre poala adâncă a cerului…
Respir greu… mai des iau pastile..
Din când în când adorm
Spre dimineaţă..
Beau multă cafea
Să-mi fie noaptea fără somn..
Dar zilele ca nişte lanţuri
Prin preajma mea repede zbor.
Sunt un nimic…
Doar Dumnezeu
Mă vede încă viu
Chiar dacă am slăbit până la coaste
Chiar dacă faţa-mi e palidă
Şi ciarcănile-s prezente mereu
Sunt un nimic
Şi fără de tine-mi este greu…
Cât chinul ăsta mă va coaste?..
În ce valută mă voi răsplăti?
Fumez mai rar…căci fumul nu ajută
Mai rar visez ceva interesant
Mai rar îţi văd ochii prin străzi străine
Mai rar eu mă gândesc la tine…
Mai rar…
Scriu poezii numai atunci
Când ştiu că tot mai bine o duci
Şi-mi este milă de tine…
***
Vă las acum.
În azi.
Și-n mâne.
Un sentiment
Ce printre veac
Va fi numit
În amintire
Amor,
Sau
Dragoste,
Sau poate și
Iubire.
O mare parte de mine.
O carte
Cu mâzgălituri în file.
***
Se întoarce iarna
Iarna se întoatrce…
se întoarce iarna
Cu stropi-degete răzbate
în geamul tău…
Plopi răsuciţi – fluturaşi de moarte
Cad pe sânul Terei sfioase
Golul uliţelor stoarce
Şi transpiră ochiul meu…
Văd oameni obosiţi
Şi oboseala aia
Cum cu silinţă ne zărită
infectează preajma sa
Omul pleacă în casă
La acel micuţ prototip de soare
Şi-şi încălzeşte inima răcită.
Şi iarăşi ploaie… şi iarăşi ninge
Iarna aduce numai tusă şi febră
Ea ca şi omul ştie să plângă
Numai că
lacrimile ei conţin specifică algebră…
Un mod stupid de-mbrăţişări
Între natură şi pământ
Zăresc din dimineţe până-n sări
Prin pătrăţelul de frig obosit.
Şi tot trecând pe lângă blocuri
Şi tot privind fereastra ta
Iarna se-ntoarce în veche locuri
Iarna se zbate-n casa ta. .
***
Şi parcă văd cum sufletul răsuflă
Şi parcă simt cum bate inima
Aşa trăiesc, ducând o viaţă sumbră
Cu răzgândiri, cu tinereţea-n iad…
Şi tot adun puteri la încăpere
Şi tot mă rog să-i ţin la adăpost
Multe dureri ascund sub a mea piele,
Gândindu-mă cum este şi cum a fost.
Trăiesc sau vieţuiesc – nici nu mai ştiu eu
Şi cât mi-a mai rămas – e scris pe frunte
Noi toţi încet plecăm pe acel munte
Unde doar crizanteme cresc…
***
"Nimic nu e veşnic" ne constatează timpul cu glasul apăsat.
Eternitatea este fragmentul divinităţii.
Ea e egală c-o ipostază pretutindeni nedeclinată, neafirmativă, persistentă, poate chiar şi într-un anumit mod monotonă. Omul pe tot parcursul secolelor a fost un punctaj, un mic strop, pictat de mâina forţelor Atotputernicului, o minusculă picătură, care tindea spre fluviul necontenit, încercând să se încadreze în apele lui prin bibliografia cât trupească atât şi inmaterială. Spaţiul nemuritor este declinare materiei sfinte, dar cum se cunoaşte, universul uman n-are nicio măsură metafizică care l-ar putea ajutà să facă măcar un pas, din acei 10, pentru a trece în hotarele veşniciei. Poate doar limpezia rurală, sau fatală reprezintă acel proces al devamării şi aclimatizării în suprafaţa sub sigmă "rai". Din toate suspectele date şi se naşte dualitatea existenţei: o luptă de-a lungului pentru veşnicie.
***
Cine sunt eu ?..
Să stai tăcut,
ascultând vibraţia vorbelor zeeşti
Dânduşi seama că ai fost făcut
De ceva divin
Şi că mai eşti
Poate…e ceva metafizic
În semnificaţia cuvântului "creşti"
Oare, e-o cerinţă din zisul fizic
Să atingi cu orbeţea ochilor
parfumate c-o minimalizată infuzie de apă spirituală
O stea trecătoare, situată pe-o poală
Atât de fragedă, atât de reală…
Oare… eu sunt acel boţ de om
Ce nicioadată n-a gustat dulceaţa unui somn
Unei clipe negândite?
Oare eu sunt acea ruptură din copacul cu numele "singurătate?"
Oare, sunt precipitatul zilelor trecute şi uitate?
Cine sunt eu?
Dar ce reprezinţi tu?…
Nu ştiu…poate..
E doar lipsa somnului
Şi cugetelor proaste…
În mediul încunjător
Neascultător
Schimbător
Lipsit de minte…
Iată.. se naşte dimineaţa în geamul meu
Şi mă cuprinde…
***
Cine eu sunt fără tine?…
Umbră pe pământ…
Ce e dragostea în tine?
Soarele cel sfânt…
***
In capul meu
Trăieste chipul tău
În inimă – culoarea ochilor
Sunt trist....şi mă gândesc mereu
C-ai fost neîndeplinită a mea operă…